Alegerea temei nu a fost deloc întâmplătoare. Mai mult ca oricare alta, o zi sfântă, cum a fost cea de ieri, ne oferă prilejul de a ne întoarce către noi înşine şi de a reflecta… la noi, la ceilalţi, la viaţa pe care am ales să o trăim. Este oare ceea ce ne dorim? Ce-ar fi să reflectăm şi să încercăm să găsim răspunsul pe măsură ce lăsăm mintea să lectureze materialul? Pe parcurs, poate reuşim să descoperim ceea ce ne împlineşte şi ne încântă viaţa.
În perioada copilăriei, omul este înzestrat cu mai multe calităţi spirituale decât la vârsta adultă. Omul se naşte cu mai multe „straturi“ ale sufletului. Pe măsură ce creştem, o parte dintre acestea se deteriorează. În primii ani de viaţă, datorită faptului că avem toate „straturile“ sufletului egal dezvoltate, noi aparţinem într-o măsură mai mare lumii „de dincolo“ şi mai puţin lumii acesteia, în care existăm cu trup material. De exemplu, toate manifestările de violenţă care au loc asupra copilului sau în preajma lui îi distrug componentele sufletului prin care se exprimă cu uşurinţă starea de încredere şi, mai ales, bucuria. Violenţa verbală şi fizică sunt cele mai distructive manifestări. Ele deteriorează cele mai delicate şi sensibile componente ale sufletului. Bucuria, spontaneitatea, mirarea, sinceritatea, încrederea, iubirea sunt afectate de mediul „coroziv“ în care creştem. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, sufletul se dezvoltă în părţile sale grosiere format prin vibraţiile joase şi involuează în părţile sale superioare, ale vibraţiilor înalte. Vremurile actuale favorizează dezvoltarea acelor componente ale sufletului care au legătură cu trupul şi inhibă componentele extrem de sensibile şi delicate prin care se exprimă cele mai înalte vibraţii ale spiritului.
Gândiţi-vă la gradul de ostilitate la care este supus un om într-un laborator de virusuri şi bacterii periculoase scăpate din eprubete. „Straturile“ sufletului prin care putem exprima virtuţile înalte sunt mai delicate decât aripile unui fluture. Ele pot fi cu uşurinţă deteriorate.
Tocmai de aceea trebuie să ne gândim cu seriozitate la descoperirea etapelor care conduc la însănătoşirea şi împlinirea sufletului, la „trezirea“ lui. Atât din punct de vedere individual, pentru ca fiecare să se bucure de o viaţă fericită, precum şi din punct de vedere colectiv, pentru a construi o lume mai bună, este necesar să facem toate eforturile care se impun.
Prin trezirea sufletului se înţelege în mod curent o anumită stare de însufleţire, care nu este altceva decât o bună vitalitate, un psihic solid, predispus la emoţii pozitive, alături de o minte pătrunzătoare şi limpede, eliberată de teroarea fricilor şi focul dorinţelor. Prin trezirea sufletului se mai înţelege capacitatea de a avea trăiri afective sau a fi plin de bunătate, blândeţe şi alte virtuţi asemănătoare. Tot prin trezirea sufletului se înţelege şi dobândirea vieţii veşnice despre care se vorbeşte în creştinism. Cu alte cuvinte, ea conduce la conştientizarea spiritului, care există ca realitate ultimă atât în noi, cât şi în afara noastră. Chiar şi numai aspiraţia de a evolua spiritual poate fi semnul unui suflet treaz.
Se mai poate spune că trezirea sufletului înseamnă a fi permanent pe deplin fericit şi conştient. A fi capabil să trăieşti mai tot timpul starea de bucurie înseamnă a avea un suflet viu. Şi cum orice om aspiră mai mult sau mai puţin conştient la o viaţă fericită înseamnă că orice om aspiră, de fapt, la o stare de trezire a sufletului.
Oamenii care sunt cu adevărat preocupaţi de starea lor de fericire ajung să-şi dea seama că aceasta este cu totul altceva decât plăcerile pe care le resimt prin intermediul corpului sau prin satisfacerea unor dorinţe lumeşti. Această înţelegere este începutul conştientizării dimensiunii spirituale a fiinţei. Atunci când reuşim să înţelegem că adevărata fericire nu ţine de satisfacţiile trupeşti sau de cauzele care ne provoacă plăcere începem procesul de maturizare spirituală. Din acest moment ne este deschisă calea către aspectele care nu mai au legătură cu corporalitatea, ci sunt conexe cu spiritul. A păşi pe această cale înseamnă a-ţi trezi sufletul, adică a-ţi trezi acele aspecte care, atâta timp cât te-ai identificat doar cu trupul, au fost adormite în tine. A trezi sufletul înseamnă a trezi din somn stăpânul casei. Locuitorul de drept al „templului“ trebuie trezit din starea de somnolenţă în care l-au adus servitorii nepricepuţi sau chiar răuvoitori.
În momentul în care sufletul uman este capabil să recunoască şi să simtă existenţa spiritului în forma sa pură, atunci se spune că sufletul s-a trezit complet sau, cu alte cuvinte, s-a desăvârşit. Se spune că omul are o condiţie de invidiat în cadrul întregii creaţii. Este invidiat chiar şi de îngeri sau zei, deoarece omul este „instrumentul“ prin care se respiritualizează întreaga creaţie. Misiunea omului este aceea de a permite materiei să redevină spirit.
Adevărata problemă constă în ceea ce trebuie făcut pentru ca acest suflet să devină desăvârşit sau, cu alte cuvinte, să se spiritualizeze din ce în ce mai mult, printr-o elevare continuă a caracteristicilor sale. Începutul constă în conştientizarea faptului că sufletul poate exista în anumite condiţii fără a fi legat de corpul material, tot aşa cum în mod obişnuit noi existăm independent de hainele pe care le purtăm. Experienţele de extracorporalitate care pot fi trăite de o serie de oameni vin să confirme posibilitatea sufletului de a trăi în afara corpului material, fără a-şi pierde din însuşiri, ci, dimpotrivă, îmbogăţindu-se cu multe alte calităţi. Cei care au ajuns să aibă astfel de experienţe sunt favorizaţi în înţelegerea problematicii legate de trezirea sufletului?
Ce-ar fi ca astăzi să reflectăm cu toţii la aceste posibilităţi şi să permitem sufletului să fie viu, să trăiască bucuria şi împlinirea lucrurilor pe care le realizăm spre desăvârşirea noastră şi care reprezintă un început spre trezirea sufletului?
Psihoterapeut
Gina Chiriac,
www.psihoterapieintegrativa.ro
